Comunismul național din România
| Parte dintr-o serie despre | ||||||||
| România comunistă | ||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
  | ||||||||
| Organizații
| ||||||||
| Lideri
| ||||||||
| Ideologie
| ||||||||
| Politici
| ||||||||
| Cultură
| ||||||||
| Proteste și rezistență
| ||||||||
| Relațiile cu URSS
| ||||||||
| Relațiile cu alte state
| ||||||||
|
Comunismul național din România sau Național comunismul este un termen care se referă la o formă de naționalism promovată în Republica Socialistă România între 1960 și 1989; termenul în sine nu a fost folosit de regimul comunist. Având originea în emanciparea politică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din Uniunea Sovietică, a fost foarte dezvoltat de Nicolae Ceaușescu, care a început în 1971, prin manifestul său Tezele din Iulie, o revoluție culturală națională. O parte a mitologiei naționale a fost cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și idealizarea istoriei românești, cunoscută în istoriografia românească sub numele de Protocronism.
Ideologia naționalistă a fost construită printr-o combinație a principiilor marxist-leniniste cu doctrinele naționaliste de extremă dreaptă. Principalul argument al principiului a fost lupta nesfârșită și unanimă de-a lungul a două mii de ani pentru a atinge unitatea și independența.[1]
Epoca internaționalistă
Înainte de al doilea război mondial, ideologia istorică a fost bazată pe naționalismul românesc și pe marea dispută în societatea românească între oamenii care promovau tradițiile indigene și cei care doreau o societate bazată pe valori occidentale.[2] Marxiștii au jucat un rol mic în cultura românească iar stânga românească era de obicei de convingere precapitalistă tradițională rurală, mai degrabă decât să sprijine un stat muncitoresc post-capitalist ca în alte părți ale Europei.[2] În acest context, schimbarea ideologică în societatea românească după venirea comuniștilor la putere a apărut mai radicală.[3]
În câțiva ani, istoria României fusese rescrisă: în timp ce istoria dinainte de război fusese scrisă din punct de vedere naționalist, noua istorie a fost scrisă în spirit internaționalist.[4] De exemplu, în „Istoria României” a lui Mihail Roller, unirea din 1859 între Țara Românească și Moldova era văzută ca voința burghezilor și a boierilor, care au beneficiat de aceasta, decizia fiind luată fără luarea în considerare a voinței poporului.[4] Unirea Basarabiei cu România a fost văzută ca fiind o „intervenție imperialistă împotriva Revoluției Socialiste din Rusia”, iar Unirea Transilvaniei cu România a fost considerată o ocupație.[4]
O schimbare majoră care a avut loc a fost relația dintre români și occident. Înainte de război, mitologia națională îi considera pe români "O insulă a latinității într-o mare slavă". Istoria lui Roller a subliniat coabitarea românilor și slavilor în Evul Mediu și a discutat despre legăturile dintre slavi și români, încheind cu „eliberarea României de către glorioasa armată sovietică”.[4]
Independența față de Uniunea Sovietică
Începând cu sfârșitul anilor 1950, naționalismul românesc a devenit treptat parte a ideologiei oficiale, în paralel cu o diminuare a importanței slave, ruse și sovietice în istoria românească.[5] Acest proces a culminat cu „declarația de independență” din aprilie 1964, când a abandonat internaționalismul.[5]
Reabilitarea figurilor culturale
Regimul comunist a integrat întreaga moștenire românească în ideologia lui națională. Spre exemplu, istoricul de dreapta Nicolae Iorga a fost reabilitat pentru a fi "antifascist" (fiind asasinat de Garda de Fier), lucrările sale fiind republicate cu excepția celor care argumentau direct împotriva comunismului. Istoria civilizației române moderne a lui Eugen Lovinescu a fost republicată într-o versiune prescurtată, iar introducerea spunea că opera lui Lovinescu nu era o polemică antimarxistă și că avea puncte comune cu materialismul istoric.[6]
Chiar și conducătorul fascist Ion Antonescu a fost semi-reabilitat, primind un tratament mult mai blând decât anterior, în conformitate cu naționalismul și fațada antisovietismului.[7] Aceasta a făcut parte dintr-o strategie de inserare a „marilor lideri” în narațiunea istoriei românești, pentru a servi cultul personalității lui Ceaușescu,[8] Antonescu fiind văzut mai degrabă ca un „patriot neînțeles” decât un trădător.[9] Acest proces a început cu romanul "Delirul" al lui Marin Preda (1975), continuând cu "Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944" a lui Aurică Simion (1979), înainte de a deveni parte a ideologiei oficiale în "Istoria militară a poporului român", vol. 6 (1989) a lui Ilie Ceaușescu.[10]
Revoluția culturală a lui Ceaușescu
Articol principal: Tezele din iulie.
Începând cu anii 1960, guvernul român a început să relaxeze regulile și să trateze mai bine cetățenii săi, incluzând o amnistie a prizonierilor politici și permițând mai multă libertate de exprimare, cum ar fi în nuanțele potrivite în literatură. Totul s-a încheiat cu Tezele din iulie din 1971, care au pus capăt liberalizării și deschiderii, începând o tendință care a accentuat totalitarismul și a izolat România de restul lumii.[11]
Naționalismul a devenit omniprezent și cel mai important argument politic. Românii au fost descriși ca fiind uniți de-a lungul istoriei lor în jurul Liderului.[11]
Cercetările istorice au început să se concentreze pe epoca antică, în special pe epoca dacică (preromană). „Institutul de Istorie a Partidului”, specializat în scrierea de monografii despre sindicaliști, lupta muncitorească și eroii clasei muncitoare, a început studierea dacilor, politizând istoria antică. În 1980, guvernul român a sărbătorit 2050 de ani de la fondarea statului unitar și centralizat sub Burebista, mai ales în filmul epic Burebista.[7]
Note
- ^ „Rethinking National Identity after National-Communism? The case of Romania (by Cristina Petrescu, University of Bucharest)”. www.eurhistxx.de. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ a b Boia, p.70
- ^ Boia, p.71
- ^ a b c d Boia, p.72
- ^ a b Boia, p.73
- ^ Boia, p.76
- ^ a b Boia, p.78
- ^ Boia, p.224
- ^ Verdery, p.352
- ^ Boia, p.245
- ^ a b Boia, p.77
Bibliografie
- Katherine Verdery, National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceaușescu's Romania, University of California Press, Berkeley, 1991, ISBN 0-520-20358-5.
- Lucian Boia, History and Myth in Romanian Consciousness, Central European University Press, Budapest, 2001. ISBN 963-9116-96-3
